Mare? Maaaaaare!

Litoral, zic (asta ca să clarific lucruri).
Când  vine vorba despre mare, entuziasmul meu  îşi face loc în secunda în care m-am hotărât să plec. Iar entuziasmul ăsta atinge apogeul (pentru că nu poate avea acelaşi nivel mereu) în momentul în care îmi cumpăr biletul de tren.
Sursă foto
S-a întâmplat să-mi iau ieri biletul. Pe lângă faptul că l-am molipsit până şi pe domnul de la ghişeu , ei bine, i-am zăpăcit pe oamenii cu care eram. Toată ziua. Ai fi crezut că am doişpe ani, la cât m-am bucurat. La un moment dat nici eu nu mai ştiam de ce mă bucur aşa tâmp. Mi-e dor tare de mare, da. De agitaţia aia împletită cu  energie, oboseală şi totuşi, voie bună.  
Nu merg în fiecare an la mare, dar atunci când merg, dacă nu plec  neagră de acolo nu-mi mai place treaba. Presimt că, împreună cu Mădă, am să fur tot soarele şi n-o să ne mai recunoască nimeni când vom fi acasă.
 Încercările eşuate de a înota vor fi la ele acasă, nisipul pe picioarele mele şi nu sub cearşaf, iar entuziasmul tâmp de copil – pe faţa mea. Ioi, the excitement!

Share This:

Comments

comments

Leave a Reply