Piesa de dimineață și de cafea, implicit.

Dimineața, pe răcoare (nu, nu despre piesa aia e vorba). Nu e luni, dar tot leneș te trezești. Scoți degetul (sau, mă rog, capul) pe geam și te ia frigul. Că nucul ăla bătrân din fața dormitorului își plimbă crengile în toate părțile până și la cea mai mică adiere a vântului. Și te luminezi și abia aștepți să ieși din casă, știind că afară te-așteaptă vântul, să te ducă unde ai tu treabă. Numai autobuzul se mișcă greu pe vremea asta, ca de obicei. Dar bate vântul, așa că nu mai contează. Și-ți vine să stai afară. Să stai în vânt. Și fredonezi asta de ieri la amiază, de când ai primit-o.  Și vorba aia, îți place așa mult când primești o piesă nouă care nu e nouă, încât îți vine să dai din coadă, ca un cățăl. 

Diminețile sunt frumoase. Trebuie doar să te obișnuiești cu ele, ar zice unii. Eu nu cred asta. Cred că trebuie să dai play la piesa preferată și îți iei starea pe ziua respectivă. Și dacă o să caști ochii puțin mai mult și îți mai citești și newsletter-ul din e-mail, să vezi ce zi faină ai. Cu tot cu cafea, bineînțeles. Cafia, că-mi place Clujul. 

  

 Și da, mașinile de culoare roșie sunt cam rare, cum zice aici, în piesă.