Cel mai urât cuvânt din lume.

Ăla e “nu”. Spus tare și clar sau doar cu jumătate de gură, tot “nu” rămâne. Și tot urât e. Stă acolo într-un colț, gata să-ți sară în cale fix când ți-e lumea mai roz. Să-ți pună piedică fix când te-ai ridicat și tu pe vârfuri, ca să-ți iei ce ți se cuvine. Nici măcar nu-l vezi fiindcă tu te uiți înainte, iar el sare din lături și nici nu-l auzi, fiindcă-ți cântă muzică-n urechi, chiar dacă poate n-ai căști. Și-ți dă de nu te vezi, de nu-nțelegi și până te dor toate. Nu e primul și, cu siguranță, nu singurul. Dar e mereu acolo, să-ți ridice ochii-n sus după “de ce”-uri și să-ți transforme muzica în gălăgie. 

Băi, și ce-ți mai vine să calci pe el. Mai ales când știi că-ți dă o satisfacție infinit mai mare decât butoanele alea roșii pe care le apeși, deși n-ai voie.


“Nu” e, de fapt, un quest. Cap ou pas cap? 


Share This:

Comments

comments

Leave a Reply