Ani din viață. Par indecenți, știu, dar mie mi se pare doar că au trecut indecent de repede. Nu-i corect, așa cum nici n-ar fi corect să plâng după ei și să-i primesc pe următorii botoasă. În fiecare an, de ziua mea, pun placa “am n ani şi n-am făcut nimic în viaţă”. Multe replici există pentru asta, mi le-am adresat şi eu şi alţii tot de-atâtea ori. De fiecare dată îmi dau două palme şi-mi revin. Până la următorul an.
Am trecut de etapa rezoluţiilor (însă am păstrat un singur plan mare şi lat), n-o să înşir cu liniuţă de la capăt ce şi cum (n-)o să fac anul ăsta, dar am dat peste ce mi-a urat Mădă acum doi ani de ziua mea, când împlineam 22. Şi mi-am dat seama că uneori, lucrurile merg de la sine. De fapt, că te concentrezi atât de mult pe ele încât nici nu-ţi mai dai seama când vin. Dar te bucuri şcolăreşte că “uite, băi, viaţa e roz câteodată”. Draga de ea e aşa aproape mereu, doar că ne place nouă să fim cu capsa pusă. Uneori e amuzant, ştiu. Am bifat tot ce mi-a zis Mădă acolo, pe unele chiar cu talent, pe altele fără să-mi dau seama (tot cu talentul seamănă, parcă).
Văd acum (ce-i drept, m-am întors la viaţa cu ochelari pe nas) că lucrurile din jur prind contur şi (foarte) multe dileme îşi explică rostul; muncesc mai mult decât la ăia 22 şi cu mai mult curaj şi spor, iar wink wink-urile de la finalul zilei se transformă în idei şi planuri din ce în ce mai concrete. N-am dreptul să vorbesc despre riduri sau kilograme în plus, am aceeaşi mărime la pantofi (aia cel mai greu de găsit) şi sub nicio formă nu-mi voi da la o parte cutiile de ciocolată de pe birou ca să fac loc unei salate cu morcovi şi cine-ştie-ce-seminţe, oricât sport fac. Pur şi simplu, nu e frumos.
În continuare nu-mi place să şterg praful, s-au schimbat doar lucrurile pe care mi-am dorit intens să le schimb, însă anul ăsta parc-a venit cu mai multe urări. Mai cu drag, mai dese şi venite la pachet cu cadouri mai mult decât măi-măi, dorite şi ele cu aceeaşi intensitate. Au venit din toate direcţiile şi în cele mai neaşteptate moduri. Unele încă mai vin. N-o să înţeleg niciodată ce-am făcut să-i merit pe unii lângă mine. Nu ştiu nici cum să “plătesc” pentru asta, dar pe lângă clasicele îmbrăţişări şi refrene lungite în ore mici prin localuri întunecoase, încerc şi aici cu mulţumiri mai mari decât un metru jumate cât măsor eu. Mulţumesc, deci, pentru toate urările (la unele m-am distrat copios) şi pentru minuţelele pe care vi le-aţi consumat ca să mi le trimiteţi.
La final, două expresii îmi rămân în minte: it’s full speed or nothing şi clear eyes, full hearts can’t lose. Să ne pierdem în detalii fără să uităm de ansamblu, să muncim până nu mai putem şi încă pe-atât şi mai ales, să ne uităm mai des la noi decât la cei din jur.
Şi dacă tot e început de an, să fie unul spornic şi plin de bunătăţuri pentru fiecare dintre noi! Pe toate planurile. 🙂
Comments
Comment
Unless you allow it. 🙂 sa fie cu spor!