Încântată.
Cam asta mi-a fost poezia în primele luni de când am pus piciorul pe pământ columbian. La dracu’n praznic, cum ar zice mama, că un loc mai aproape de casă nu mi-am putut găsi și eu.
Fac parte din generația Atomic/MTV/André/și-poate-cel-mai-important-ACASĂ-TV. Am crescut cu cheia de gât (poftim altă generație), așa că de fiecare dată când mă întorceam de la școală, aprindeam televizorul și bam! – Betty cea urâtă, Marimar, Rubí, Clona, Salome, Rebelde, Rosalinda, Înger sălbatic, oh, Doamne, tocmai am înșirat titlurile astea fără să respir. Aveam 12 ani și nu știu de ce-mi plăcea să belesc ochii în televizor la domnițele alea frumoase puse pe ceartă…de la bărbați, care și care cu ochii mai albaștri, cu părul mai lung, cu mersul mai țanțoș.
După 12 ani de-atunci m-am mutat în Columbia, credeam eu că doar pentru 6 luni. Au trecut 2 ani și tot aici sunt. Când am ajuns nu prea deschideam eu gura în spaniolă că nu purtasem nicio conversație fluidă cu cineva în limba asta și mă cam temeam să mă fac de rușine cu spaniola mea de baltă. La urma urmei, nu știam decât cuvinte certărețe iar ultimul lucru pe care vrei să-l faci în Columbia ca fată, când ai un metru jumate și călătorești singură e fix să te cerți.
Numai că dragul meu șef m-a intervievat în Spanglish. Adică el mă întreba în spaniolă, eu răspundeam în engleză. De unde a înțeles el, așa, că eu vorbesc spaniolă. Așa că, după vreo 2 săptămâni de măi-măi de bun-venit, hai să nu forțăm fata, să facem să fie bine, îmi scrie domnul șef pe chat că ar fi bine să încep să vorbesc spaniolă că dacă nu, el nu mai vorbește cu mine. Păi…cum adică nu-mi mai vorbești, ești șeful meu, tre’ să-mi zici like…lucruri. Zic bun, am trecut oceanul de capul meu cu 2 valize mai mari ca mine, trec eu și prin asta. Pot, eu pot. Eu sunt magician.
M-am simțit ca în primii ani de viață, când mă învățau să vorbesc. A fost cu dat peste nas, imitat pronunții, scris cu pixul pe hârtie, silabisit și tot tacâmul. Păi, stai, că în telenovele era mai simplu. Într-o lună mă învățaseră și expresii locale, vorbeam fluid, curgeau cuvintele de nu știam de unde ies. Mi-au zis că, gata, sunt paisa, sunt de-a lor. Nu, mulțumesc, dragii mei, româncă pân’ la capăt.
În schimb, ei încă n-au învățat să-mi pronunțe numele, mă strigă tot Iguana Mandarina. Ioana Mădălina e o specie de pe altă planetă, de ce să ne complicăm? PENTRU CĂ EU AM ÎNVĂȚAT ÎNTREAGA VOASTRĂ LIMBĂ!! Respirăm profund. O să fie bine.
Morala 1: recunoaște când ești întrebat dacă te-ai uitat la telenovele. Spune multe despre tine. Cum ar fi că ești în stare să înveți ceva bun de la televizor. Mai ales când programele nu sunt dublate (ceea ce columbienii încă n-au învățat. Cred că nici italienii, dacă-mi amintesc bine.).
Morala 2: cine aude că ai învățat spaniolă uitându-te la telenovele, învață că limba română e una dintre cele 5 limbi romanice (lucru aproape nemaiauzit, mai ales în Columbia), ceea ce explică ușurința cu care le putem învăța pe celelalte 4. Dar pentru vorbitorii de celelalte 4 limbi nu e absolut deloc ușor să vorbească româna. Pe care o compară cu germana. Sau rusa.
Morala 3: în cazul Columbiei, de cele mai multe ori, telenovelele reflectă realitatea, ceea ce mă ajută enorm în interacțiunea cu unii localnici. Dar hei, fiecare țară cu propria telenovelă.
Concluzia: îmi place la Columbia, mai stau.
Comments
